12 Iulie – Prăznuirea Icoanei Maicii Domnului Prodromița de la Schitul românesc Prodromu din Sf. Munte Athos

Icoana Maicii Domnului numită „Prodromița” este una dintre icoanele făcătoare de minuni, păstrate in Schitul românesc Prodromu, în Sfântul Munte Athos. Prăznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iulie, cu priveghere de întreaga noapte. Schitul Prodromu mai păstrează si alte icoane făcătoare de minuni, printre care: icoana Sfântului Ioan Botezătorul și icoana Maicii Domnului Apărătoarea de Foc.

Schitul Prodromu a fost întemeiat in anul 1820, sub arhipăstorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscută prin hrisoavele domnești semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, in data de 7 iulie 1853, și de Carol I al României, in data de 19 iulie 1871.

Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut loc între anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu, ajutat de ucenicul sau, ieroschimonahul Nectarie. Schitul ține de Manastirea Marea Lavra.

„Istoria Mănăstirilor Athonite”, carte in zece volume, scrisa de schimonahul Irinarh, menționează: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, avându-și locuința deasupra Mănăstirii Lavra, pe dealul ce se numește Palama, iată că într-o noapte, ieșind din chilie și stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numește Vigla, o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată de îngeri și sfinți, care tămâiau împrejur, cântând și închinându-se Împărătesei a toate. Și întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul sau, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit ca Maica Domnului voiește ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părți un locaș dumnezeiesc, spre slava Sfinției sale.” Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu.

Icoana Maicii Domnului de la Schitul Prodromu – Prodromița

Prodromița este una dintre icoanele nefăcute de mâna omenească, ci anume zugrăvite în chip minunat, prin dumnezeiască rânduire. Icoana a fost zugrăvită in chip minunat, în anul 1863, în Țara Românească. În acel an, Părinții Nifon și Nectarie, ctitorii Schitului Prodromu, din Sfântul Munte Athos, mergând în țară pentru trebuințele schitului, aveau in inima lor o mare dorință pentru o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care sa fie așezată în biserica cea nouă, dupa cum mai toate mănăstirile Sfântului Munte au câte o icoană făcătoare de minuni.

Deci aflându-se Părinții Nifon și Nectarie în Iași, au început a cerceta acolo pentru a afla un zugrav mai iscusit și cu viață plăcută lui Dumnezeu, care sa le zugrăvească o icoana a Născătoarei de Dumnezeu. Și au găsit un zugrav bătrân, Iordache Nicolau, cu care s-au învoit să le facă această icoană, după modelul primit de la părinți. Însă s-au tocmit ca să lucreze numai cu post și aspră rânduială. Rânduiala implica următoarele nevoite: de dimineață până când va flămânzi să nu ia nimic în gură, iar după-masă să nu mai picteze, ci alt lucru să facă până a doua zi, urmând această rânduială până la terminarea ei. Bătrânul zugrav primi învoiala cu toată evlavia și mulțumirea.

Iată ce scria el, în data de 29 mai 1863, despre zugrăvirea icoanei cea cu dumnezeiască minune săvârșită, într-o scrisoare păstrată în arhiva Schitului Prodromu: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, și în vremea lucrului a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: După ce am terminat veșmintele, dupa meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fața Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Hristos; iar după ce am dat gata mâna întâia și a doua, apucându-mă de noapte ca sa termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut ca totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte m-am mâhnit, socotind ca mi-am uitat meșteșugul. Si așa, făcându-se seară, m-am culcat mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, dar socotind ca a doua zi sculându-mă, să ma apuc mai cu dinadinsul de lucru.

Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea, ca să pot isprăvi Sfânta Icoana; și când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desăvârșit, precum se vede. Eu văzând aceasta minune, n-am mai îndrăznit a-mi pune condeiul pe ea, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși greșeală am făcut aceasta, ca să mai dau lustru la o asemenea icoană. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.”

Icoana este zugrăvită pe lemn de tei, ea având un metru înălțime și 0.70 metri lățime. Zugravul a lucrat icoana în Mănăstirea Bucium, județul Iași. O caracteristică a acesteia este faptul că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința cum că Sfintele Fețe au fost pictate în chip minunat de mână nepământească. Prăznuirea acestei icoane are loc în fiecare an, pe data de 12 iulie, cu priveghere de întreaga noapte.

Icoana Prodromița a făcut multe minuni, de-a lungul vremii. Maica Domnului a vindecat în chip minunat bolnavi de friguri, oameni surzi, pe cei care aveau dureri de cap și măsele, bolnavi de ochi si alte feluri de suferințe.

Rugăciune la icoana Maicii Domnului Prodromița

Rugăciunea pe care preoții o rostesc înaintea acestei icoane este următoarea: „Prea Sfântă Stăpâna, de Dumnezeu Nascătoare, pururea Fecioară Marie, protectoarea și apărătoarea noastră, cerem a Ta nebiruită apărare. Împărăteasa Cerului și a pamântului, ceea ce ai cu dreptate numele de „Prodromița”, adică înainte-mergătoare, întărește-ne întru lucrarea faptelor bune și ne du de mână întru Împărăția cea cerească. Povățuiește-ne pe noi, toți drept credincioșii creștini, spre a vedea și veșnic a ne îndulci de mărirea Fiului Tău și Dumnezeul nostru, ca Binecuvântată si Prea Proslăvită ești, în vecii vecilor. Amin.”

24 Ianuarie – Praznicul Sfintei Xenia din Sankt Peteresburg

Viața Sfintei Xenia din Sankt Peteresburg

Xenia Grigorievna Petrova era căsătorită cu un strălucit colonel al armatei imperiale, care era și cantor la curte, și ducea o viață de lume și îmbelșugată în sânul aristocrației capitalei.

Moartea neașteptată a soțului ei, pe când nu avea decât douăzeci și șase de ani, a adâncit-o într-o mare tulburare și a făcut-o să înțeleagă deșertăciunea oricărei legături pământești. De atunci s-a hotărât să se libereze de tot ce o ținea legată de pământ, pentru a merge către împărăția cerească pe calea cea mai strâmtă și cea mai grea: a nebuniei pentru Hristos. Purtarea sa s-a schimbat întru totul, și văzând-o cum își împărțea averile de pomană, apropiații săi au crezut că doliul îi luase mințile. Se îmbrăcase cu uniforma militară a soțului ei și nu mai răspundea decât când era chemată cu numele celui mort. Fără sălaș, desculță și îmbrăcată, vară și iarnă, în aceleași zdrențe pestrițe, mergea pe străzile cartierelor sărace, lăsându-se cu blândețe luată în batjocură și în râs de puști, după pilda lui Hristos în Patima Sa. Nu primea pomană de la cei cărora li se făcea milă de ea decât pentru a o împărți pe loc la săraci, nu mânca decât rareori, când se ducea în vizită la vreo familie pe care o cunoștea, și își petrecea nopțile pe un câmp, în afara orașului, unde stătea în genunchi în rugăciune până la răsăritul soarelui.

Locuitorii evlavioși au băgat de seamă puțin câte puțin că purtarea ei ciudată ascundea o viață sfântă, că vorbele ei enigmatice sau figurate nu erau fără înțelepciune și că adesea ascundeau prorocirea unor întâmplări care aveau să vină. Binecuvântarea lui Dumnezeu părea să o însoțească peste tot pe unde mergea. Când intra într-un magazin, câștigul zilei creștea vizibil; când un vizitiu o lua în trăsură, găsea mulți clienți; când săruta un copil bolnav, acesta îndată se însănătoșea. Mila care i se arăta s-a schimbat curând în cinste în tot orașul, al cărui adevărat înger păzitor a devenit. După ce a purtat crucea nebuniei de bună voie pentru iubirea lui Hristos timp de patruzeci și cinci de ani, Sfânta Xenia a adormit în Domnul la vârsta de șaptezeci și unu de ani (între 1794 și 1806).

Mormântul ei a fost pe loc cinstit din ce în ce mai mult și a devenit un adevărat loc de pelerinaj. Minuni, vindecări, prorocii, arătări ale sfintei nu au încetat timp de două veacuri la acest mormânt, izvor de viață și de binecuvântări. Poporul se îmbulzește pentru a primi ajutorul foarte puternic al rugăciunilor Sfintei Xenia, socotită ca apărătoarea orașului, și fiecare ia puțin pământ de la mormântul ei și untdelemn de la candela care arde acolo fără încetare.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos PetraSinaxarul. Viețile sfinților, Volumul V, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 336-337

24 Ianuarie – Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.